Pentru noi, artă ar fi să nimerească ăștia un bloc vopsit cum trebuie | arh. Ștefan Păvăluță @ Oameni în spațiu | VIDEO INTERVIU

Iată, în cele ce urmează, transcrierea discuției:

***

Radu Negoiță: Salut bine ați revenit la un podcast Oameni în spațiu, podcastul despre oameni, oraș și societate. Alături de noi de data asta este domnul arhitect Ștefan Păvăluță. Bine ai venit!

Ștefan Păvăluță: Bine te-am găsit!

RN: … cu niște povești faine și niște lucruri, niște obiecte de arhitectură interesante de discutat.

RN: Cât de mult te influențează experiența altor culturi, ca arhitect? Există urme pe care plimbările arhitecților, contactul cu alte civilizații – de pe pământ, bineînțeles – le lasă în ceea ce lucrează ei? Zi-ne un pic, Ștefan, despre formarea ta. Am văzut că ai fost călător așa în perioada studiilor, ERASMUS Plus în Finlanda, după aia Porto…

ȘP: Călător… încă sunt călător, aș zice, și îmi place să umblu. Cred că asta mă inspiră să zic, chiar dacă sună clișeic, dar cred că îmi place să asimilez mult din energia altor locuri, culorile altor locuri, structura…

RN: Îți încarci baza de date cu lucruri pe care le vei folosi la un moment dat…

ȘP: Da! Și nu neapărat la scară de design sau arhitectură, aș zice fix așa: în țesutul orașului, dinamica orașului, a activităților, a orelor, a luminii, a mirosurilor. E o experiență care mă ajută, poate, și care mi se adaugă de fiecare dată când vizitez un loc nou. Îți dai seama, cred că nimeni nu se mai întoarce la fel după ce vizitează ceva.

RN: Categoric! Ai zis ceva foarte interesant și puțină lume a pus accentul pe asta. Orașele sunt spații senzoriale. E vorba și de miros, e vorba și de lumină, nu e vorba doar de forme și de oameni. Adică toate-ți creează un peisaj. Cum ți-a părut Finlanda din punctul ăsta de vedere?

ȘP: Eram și tânăr, eram în facultate, cănd n-am fost în Finlanda…

RN: Încă ești, să știi!

ȘP: … facultatea aia – pe hârtie. Facultatea asta – e la nesfârșit. Și cred că a fost prima oară prima experiență în nord, în nord de tot, în nordul extrem. Nu aveam așteptări în niciun fel. Da, a fost ca o poveste, aș zice/

RN: Cum e Finlanda, ca arhitectură, ca senzație?

ȘP: Aș zice rece, dar în același timp structurat, într-un fel mistic. Adică ceva și de poveste, n-aș zice neapărat trist…

RN: Ceva cu vibe de Moș Crăciun?

ȘP: Mai puțin vibe de Moș Crăciun, dar e ceva acolo. E o energie care plutește. Adică n-aș compara-o cu… Găsești o comparație cu celelalte țări nordice, dar aș zice că sunt foarte…

RN: Sunt unici!

ȘP: Sunt unici, sunt puțin mai retrași, nu foarte denși. Adică poate și o…

RN: Orașe aerisite.

ȘP:  Orașe aerisite, da! Foarte așa… nu știu…

RN: Introvertiți, probabil.

ȘP: Introvertiți, introvertiți. Da, și umorul ăsta poate mai înspre englezesc un pic, foarte ironico- serios…

RN: Cred că vine cu clima, e ceva specific.

ȘP: Cu clima, cu moștenirea poate. De câte ori am fost, adică de cele mai multe ori aș zice că am fost în în Suedia, respectiv Stockholm, am fost de cel puțin 6-7 ori, în toate perioadele anului, și e foarte diferită vara acolo în nord, unde unde ziua nu se sfârșește și soarele nu apune, și față de iarnă, toamna-iarna când, începe să se întunece și pe la 3-4 deja e… te uiți un pic: băi, cât e ceasul? E interesant…

RN: Cum te-ai simțit în Portugalia, față de Finlanda? În Portugalia ai stat mai mult, nu?

ȘP: Portugalia m-a convins. Te adaptai mult mai repede. Bine, era și un oraș față de Fiskars, care erau un sat, era un alt mediu în Fiskars: eram grupați pe cumva pe echipe în toată experiența aia de Erasmus, era un de artiști, că asta devenise Fiskars, și era totul foarte sălbatic. Ne întâlneam în centru cultural din sat, care era și un teatru, și acolo stăteam și lucram și nu știu ce. Fiecare era cazat, în tot satul ăla, într-o altă căsuță, altă dispoziție și te plimbai pe acolo… În Porto era era mai pe viață, adică…

RN: Frumos la Porto: N-am reușit să ajung…

ȘP: Da, da, superb! Au tot ce le trebuie, chiar tot. Și e pe dealuri, au foarte multe, mi s-a părut că au foarte multe perioade de arhitectură în care au construit: și moderniste, și foarte vechi, și multe influențe fiind acolo pe capăt portughezii, influențe poate și din Argentina, influențe și din alte zone. Și podurile, și râul. Ca să nu mai zic de arhitectura nouă, adică arhitecții noi care sunt super celebri, care încă au birouri acolo…

RN: Toate fostele imperii au arhitectură foarte bună, am observat că au ei o chestie așa…

ȘP: Da, chiar impresionant. Nu mai zic de școala de arhitectură care… în anii ’90, când a făcut Siza școala de arhitectură… adică, ce să mai?! Și poziția… era pe o culme, așa, vedeai tot râul Douro,  podurile, adică na: vii și tu la școală pe jos, în Piața Universității, și ăia coboară dealul…

RN: Aia e povestea lor, asta e povestea noastră! eacloboare, da, mai ales da e povestea lor. Asta e cu vestea noastă. Până la urmă…

ȘP: E și romantic Porto. Soarele ăla, apusurile alea, e totul portocaliu.

RN: Asta ar fi culmea, să nu fie, știi, e povestea vinului de Porto: în toate comediile romantice apar o tipă, un tip și un vin de Porto. Când nu e Paris, e Porto!

ȘP: Am urcat multe scări, am coborât multe scări la Porto, n=o să uit…

RN: E bine epntru arhitecți, care stau cam mult pe scaun…

ȘP: Este, este… Nu mai știam pe unde s-o iau, numai să nu mai văd scările alea, să ajung la facultate.

RN: La noi,în București, știi că avem o singură stradă cu scări. E cea de lângă… Carol… Apare într-un scurtmetraj, nu știu dacă ai văzut, Amatorul.

ȘP: Nu l-am văzut!

RN: Uite, le spun și celor care se uită acum la noi, e un scurtmetraj foarte simpatic, cu un tip al cărui job este să dea anunțuri, el dă anunțuri și lasă oamenii să-și verse nervii pe el. Și oamenii vin, se întâlnesc cu el, îl fac cu ou și cu oțet, în toate felurile, că ești un nenorocit, ești un porc, ești un împuțit, nu știu ce, și după aia îl plătesc: tipu din asta își câștigă existența. Și la un moment dat prinde unul la o străduță din asta lăturalnică, lumină de bec, beznă, nu știu ce – te bagă în atmosferă – și zice… iar de aici încolo nu mai spun, că trebuie să vedeți voi filmul și nu vreau să vă stric…

ȘP: Premisa e bună , sună bine, e o idee de afacere bună pentru cine își dorește…

RN: Mai ales pentru lumea asta… Care-i povestea Vinklu?

ȘP: Povestea Vinklu e…

RN: Vinklu e bitoul lui de arhitectură, n-am zis încă: unghi drept, vinclu…

ȘP: Da, unghiul, exact, poartă, fotbal…  Povestea Vinklu vine în urma mai multor etape sau povești, de când… am început să lucrez din facultate și din facultate…

RN: Devreme sau mai târziu?

ȘP: La mijloc. Din anul 3, la final de anul 3, început de an 4,  am început să colaborez cu Justin Baroncea…

RN: Așa. A fost pe la noi!

ȘP: Mulți dintre voi îl știu!

RN: Vedeți clipul cu Justin, e foarte fain!

SP: Mulți dintre voi îl știu, recomand Justin! E un tip extraordinar, m-a învățat structura de gândire, m-a învățat multe lucruri. Plus că el e și băiat deștept. Și a început povestea…

RN: Ce ciudat a sunat chestia asta: ai zice că e unul dintre ăia care face…

ȘP: El e din București!

RN: Băiat deștept în contextul nostru înseamnă un om mișto care face arhitectură faină, nu înseamnă ceva de tip, nu știu, schema cu Nordis, dacă vreți…

ȘP: Nu, nu! Ăia sunt băieții deștepți! E la plural!

RN: Ăia sunt băieții deștepți, da! El e doar băiat deștept! Salut, Justin, nu te superi, e doar o glumă!

ȘP: Să nu sughiți! Povestea a început cu el. El mi-a fost oricum asistent din anul întâi, dar a considerat că ar fi o chestie de etică să nu aibă preferați și din anul patru, cam așa, am început colaborarea, pe proiecte mici. Cred că primul nostru proiect, sau prima idee, la care am lucrat împreună a fost o piață volantă. Știi că în fața Facultății de Arhitecturi era o piață volantă, pe partea cu universitatea… Cumva în weekenduri începea: era în parcarea aia, veneau niște oameni cu produse din… Ei, am făcut noi un model de tarabă, aș zice, care simula profilatura universității, că universitatea are un soclu, are o…

RN: Am înțeles, bosajul ăla așa…

ȘP: … bosajul, are un brâu cu…

RN: Păi stai, tu vrei să zici că se mula pe fiecare rost al bosajului?

ȘP: da, până într-un anumit punct.

NR: Sunteți nebuni, frate!

ȘP: Da, aia avea o structură și cumva era pliabilă…

RN: Și practic bosajul ăla nu o lăsa să se… era ca un fel de contravântuire?

ȘP: Da, erau 2 picioare , sau 2 laterale, cu modelul ăla, cumva se lipeau pe clădire, că asta era toată schema…

RN: Dar cum făceai să nu se dezlipească?

ȘP: Ei, cu roți cu frână, veșnica… da, că nu ne puteam atinge de facultate. Și era pliabilă, adică masa se dădea jos pe care se puneau produsele și…

RN: Le-au folosit multă vreme, le mai folosesc între?

ȘP: Asta, să zic, era o idee de-a noastră, adică nu era ceva organizat cu ei sau nu era o propunere, era o chestie de gherilă mai mult, aș zice. Și l-am lucrat într-un atelier undeva prin Pantelimon, nu mai țin minte, undeva departe, unde mai mai făcea el mobilier din calorifere, din căzi, din…

RN: Undeva departe… Unde-i iubirea lui Dan Bittman…

ȘP: Da, exact! Cred că la casa de lângă, nu chiar acolo! Și ăsta a fost primul proiect și știu că…

RN: Deci ăsta devenit a fost un prototip, nu?

ȘP: A fost un prototip și atât. Adică a fost… nu știu, o chestie de vară, un proiect de vară.

RN: Ce ați încercat să obțineți cu el? Uniformitate vizuală sau ceva… nu știu, un plus de spațiu, ceva mai eficient?

ȘP: Da, cred că chiar un proiect veritabil pentru piața aia, care să și să facă parte din context, să aibă legătură cu ce se întâmplă acolo. Și uniformitate, și… Și îl înscrisesem la Anuală sau Bienală, ce era acolo, dar ca să-i facem poze și să-l înscriem știu că am programat o după-amiază, l-am băgat pe tot în… era cumva și din trei părți, adică băgai pe dânsa într-însa și le legai și se făcea. Da, și am zis mergem când e liber. Am luat mașina, cu ăla cu papucul, am parcat, adică ilegal până la urmă, am parcat acolo în față, am descărcat tot ăla, l-am asamblat noi, l-am lipit de universitate: stă? nu stă? Am început să-i facem poze, ne-am uitat, ne-am… așa… Mai ieșeau oameni de la facultate pe care-i cunoșteam și…

RN: Și l-ați trimis, nu, la Anuală sau la Bienală?

ȘP: Da, da!

RN: Și după aia a crescut un vinclu mai mare, adică inițial a fost un vinclu mic și după aia s-a făcut mai mare.

ȘP: Da, după aia a urmat, după experiența asta, am mai colaborat și a urmat o colaborare constantă până când s-a transformat într-un birou. Justin mai avea colaboratori pe vremea aia și m-a primit la el în birou și eram vreo trei, cumva patru oameni deja care lucram la diferite proiecte, ce se lucra… Acum 10 ani era altfel, cred că tot contextul era foarte diferit și mai… era jos, adică era liniște, nu prea făcea nimeni… nu era… Adică era un alt mod de lucru și cumva am început experiența mea cu tot ce înseamnă practica asta a început de la obiect, poate, și de la interior, și de la o scară de șurub, aș zice, decât invers.

RN: Și ați ajuns la niște experimente foarte interesante cu niște corpuri de iluminat și niște spații. Unul dintre ele mie mi-a atras atenția. Semăna cu… nu știu… cu un aruncător de grenade! E ceva care are un fel de… ce era?

ȘP: Tubul de carton! Da, sunt tuburi de carton…

RN: Care aveau un fel de?

ȘP: Tuburi de carton de la plotter care aveau un obiectiv foto, de la aparate foto stricate sau recuperate, și înăuntru aveau un led, dar și ledul ăla… sunt leduri cu puncte, sunt leduri cu… și contează și sursa de lumină că atunci ce-ți magnifică, ce-ți mărește lentila aia cumva sunt sursele mici care alcătuiesc ledul de lumină și atunci ai spectacolul ăsta diferit.

RN: Deci practic voi ați reușit să faceți niște corpuri de luminat foarte ieftine care dau un efect deosebit și care umblu un perete gol…

ȘP: Ceva de genul. A și fost dedicat pentru expoziția aia, era la Noaptea Galeriilor, era spațiul de la Pantelimon, de la Turnul de Apă, aveau o galerie jos acolo, și cu Justin, el a fost, el era locomotiva echipei. Au fost multe proiecte, în perioada aia, în aceeași echipă, cu Justin…

RN: Iar acum, lucrezi singur, nu?

ȘP: Acum am un colaborator mai permanent, semipermanent, și în rest, pe unele proiecte, mai am , diverși colaboratori, pe structură sau… un fel de a lucra colaborativ și momentan sunt confortabil în poziția asta. Deci Vinklu a început după toată experiența asta, undeva în 2017, când m-am desprins.

RN: Dintre amenajările astea asupra cărora ți-ai pus amprenta din București, unde se poate bea o cafea? Dintre cele ale tale..

ȘP: La TwoMinutes Cofee Shop, în Floreasca, la Zissou, în Cotroceni, o amenajare care nu apare nicăieri, pentru că e recentă, e la Boiler, la Globalworth Square, asta e undeva în zona Promenada, și mai urmează!

RN: Există o casă premiată pe care Ștefan a proiectat-o pentru Piatra Neamț. Este o casă din lemn. După cum știți, de multe ori, noi în România avem oarecare prejudecată vizavi de construcțiile de case din lemn, pentru că avem senzația că doar ceva din zidărie ne poate fi de folos pe termen lung. Nu știu de ce! Am văzut la Anuală, dacă nu mă înșel, pe site, ai o casă pe structură din lemn?Foarte faină, mie mi-a plăcut. E din Bisericani?

ȘP: Mulțumesc! Da, e din Bisericani, e pentru niște prieteni. A fost, este prima mea construcție, aș zice, cap-coadă. Eu, individual, și interiorul tot continuat de mine. E pentru niște prieteni buni. O familie, pe vremea aia cred că era o familie cu un copil, acum sunt o familie cu trei copii.

RN: Mai încap în casă?

ȘP: Da! Într-un fel așa a fost proiectată casa de la bun început. Ei cred că știau, unul dintre ei sigur știa că o să o să fie mai mulți. Oricum, îi salut, cum se zice, îi salut pe calea asta! Da, ei au venit către mine cu ideea de a face o casă. Voiau pe lemn, erau hotărâți să fie pe lemn și așa am început discuția. Și parcela e foarte mișto, undeva la stradă…

RN: În Piatra Neamț, nu?

ȘP: Da, fix cum ești din Piatra Neamț. Cumva la stradă se întind Rezervele Statului pe o parcelă foarte mare, ei și pe deal, în spatele Rezervelor Statului, cumva e parcela asta și ea e un capăt de lot pe drumul pe care se face acces. Are și o priveliște foarte mișto, și o deschidere, în același timp e și în pantă puțin terenul și cumva asta era cam singura poziție pe care puteam să o facem. Una din celelalte cerințe a fost să fie pe parter casa și cumva rezona și cu ce îmi doream, și încă îmi doresc, la o casă pentru o familie: e foarte mișto să fie pe parter. Și de acolo a continuat discuția. Și cred că la rezultatul ăsta… am ajuns împreună cu ei la rezultatul ăsta, pentru că a fost parte importantă din proiect.

RN: Ați avut genul de relație care probabil ajută la născarea unui astfel de proiect.

ȘP: Da!

RN: Multă lume are, în România, o prejudecată apropo de casele de lemn. Știi la ce mă refer? Vrem o casă solidă… din zidărie!

ȘP: Da, Da, dar e o…  o prejudecată?!... e o chestie construită în noi, în ADN-ul nostru, în straturile noastre de istorie, în memoria colectivă, cred.

RN: Cred că multă lume asociază căsuțele de lemn cu cele foarte vechi care…

ȘP: Poate, da! Că scârție, că… Na! cei 3 purceluși, aceeași poveste!

RN: Exact!

ȘP: Știi cum e: cum pentru orice client există un arhitect, pentru orice om există un fel de casă și mulți au încredere în casele astea de lemn. Trebuie, într-adevăr, trebuie să ai… au și ele avantajul lor, trebuie să ai mai multă grijă, ca să fie lemnul bun, să nu-ți scârție, să fie ventilat cum trebuie, să nu ai tot felul de probleme cu el. Adică trebuie să construiești cu cineva specializat pe treaba asta, dacă vrei să fie durabil, cu siguranță, dar eu recomand. Și în prezent construiesc tot cu lemn și e foarte ok, îmi place…

RN: Mi-ar plăcea să le fac cu chertări, cu chertări și cuie de lemn, asta mi se pare o chestie...

ȘP: Da, e încă o metodă foarte bună și recomandată de ingineri.

RN: București un oraș relativ destructurat, are o serie de straturi ale unor perioade istorice care au avut constrângeri oarecum diametral opuse. Deci: perioada interbetică, după aia perioada cu războiul, apoi perioada comunistă, poi perioada de dezordine de după. Crezi că arta, în accepțiunea cuiva care a făcut experimente și în artă, cum ești tu, ar putea să salveze Bucureștiul, cu ghilimele de rigoare? Adică ar putea să facă locul ăsta să fie mult mai ușor de apropriat de către cei care îl populează și îndrăgesc?

ȘP: Cu siguranță! Și cred că și în momentul actual încep să crească, aș zice, niște proiecte foarte interesante de despre artă.

RN: Știi despre ele?

ȘP: Păi, o dată ar fi Malmaison, unde sunt multe ateliere de artiști, foarte mișto. O dată Casa ScânteIi, care are, la fel, foarte mult artiști, foarte multe ateliere de artiști, și care crește foarte tare și va avea cred că un spațiu mare expozițional, nou.

RN: Da, dar hai să zicem despre oraș, pentru că toate lucrurile astea se întâmplă în niște cutii!

ȘP: În niște cutii, dar ele sunt…

RN: Pe mine m-ar interesa, de exemplu, când toată creativitatea din cutiile astea s-ar revărsa în oraș, pe blocuri, între blocuri, în spațiile verzi, la intersecții. Eu am senzația că românii sunt un neam extraordinar de creativ, dar care încă nu-și știe forța, din punctul ăsta de vedere, al exprimării artistice, și uneori vezi câte un graffiti din ăla care te pune pe gânduri, de tip Clanul Sensibililor sau «zâmbește, ești minunat» sau, mă rog, pot să fie nimicuri, dar cineva s-a gândit la cuvintele alea două și le-a scris undeva… Nu știu, culori… mai ales că tu ai ai un fel de al 6-lea simț la nuanțe, la culori. Ai la tine pe site o bucătărie care are un portocaliu stins spre galben-cadmiu foarte rafinat. Mai sunt cremurile astea pe care le folosești… Cum ai vedea tu, ce ai face tu, să zicem, în intersecția de la Dristor, că tot suntem aproape?

ȘP: De la Dristor? Poate aș face un calcan portocaliu, poate… dar cred că și intervențiile astea trebuie tratate cu un anumit echilibru. N-aș vedea orașul… sau toate calcanele… Deși se întâmplă multe proiecte de genul calcane vopsite, graffiti…

RN: Așa este și sunt un bun început, mai sparg griul…

ȘP: Sunt un bun început. Da, mai sparg griul, dar în același timp tind să devină o soluție prea accesibilă pentru problemele mai mari care există de fapt. Adică să aleagă și ei o culoare, frate, pentru blocurile astea pe care le reabilitează…

RN: Care încep să fie verzi…

ȘP: Verzi, dar când mergi în Suedia, sunt 10 case în 10 culori diferite, dar e verdele ăla bun, e galbenul ăla bun, e roșu ăla bun! Și chiar e galben, adică nu e galben pastel, e galben, dar e galbenul ăla, știi?! Dar alege frate, hai să alegem verdele ăla pentru blocurile noastre…

RN: Nu verdele nașpa, ci…

ȘP: Nu verdele capăt de stoc. Hai să… un verde… chemați un om să aleagă un verde, uite, luați un artist, un galerist.

RN: La mine în cartier, apropo de artă urbană, s-a…

ȘP: Adică uite, scuza-mă că te întrerup, asta e de fapt arta care ar trebui: să vopsească blocurile în verdele ăla care trebuie!

RN: Asta nu e artă, asta este by default. Arta ar trebui să fie în stațiile de autobuz, ar trebui să fie peste tot…

ȘP: Hmmm, uite, pentru noi cred că e artă acuma să nimerească ăștia un bloc vopsit cum trebuie!

RN: În Marea Britanie, de exemplu, știu de la o persoană care a locuit acolo un deceniu, zice: domnule, când era vorba de fonduri europene înainte de Brexit, oamenii ăștia își dădeau seama că la un moment dat politicienii vor la borcan cu miere. Ca ei să nu saboteze proiectul, exista un fel de ceva, era un fond, pe care îl negociau la nivel de guvern cu cei care ar fi implementat, să zicem, un proiect de autostradă, de bretea, de supratraversare, de nu știu ce și ce, și ziceau: tu cât vrei?  tu, cât vrei să-ți intre ție, prin firma ta de consultanță, banii tăi, ca să atragi fondurile europene pentru cutare? Deci tu ești cuminte, dai din pedale, și o parte din bani ajung la tine, dar să fie drumul gata după aia! Și în felul ăsta, fiind la alb, un fel de… hai să zicem, beneficiile care la noi sunt la negru, la ăștia erau la alb. Ăla e motivat, că el știe că: unu – nu poate să fie închis, doi – rămâne și ceva după el, deci totul în regulă, ca în perioada Imperiului Roman, știi? Ei, asta ar putea să fie pentru politicieni: unu – să zică domnule, ok, să ăștia să aibă niște avantaje financiare la alb, dacă fac lucruri să se întâmple, doi – ar mai putea să mai vină niște bani, pe lângă chestia asta, să zicem pentru obiecte de artă. Adică, să zicem că e cutare firmă care vrea să-și facă publicitate. Și în loc să pună un banner de cacao cu cel mai frumos, cel mai deștept, vine și zice: măi, uite în centrul intersecție de la Dristor, noi facem ceva, se dă și concurs de arhitectură, aritecții se distrează, unul câștigă o sumă de bani, sau primele trei locuri, nu știu ce… publicul se delectează cu ceva nou, primăria iese bine, firma își face publicitate, în loc să aibă un banner, toată lumea iese bine. Am putea să facem ceva de genul ăsta? Oare merită? Nu știu... poate că spun o prostie… Da, nu există cadru legal, asta e clar!

ȘP: Nu există cadru legal.

RN: Adică ne place să fim ipocriți!

ȘP: Da, cea mai bună comparație, analogie, într-adevăr, e treaba cu concursul de arhitectură care s-a întâmplat mai des poate în ultimii ani, decât în alți ani, și multe dintre ele s-au și realizat, dar cam atât. Cred că e o discrepanță, sau o lipsă de conexiune majoră între administrație și populație, și societate. În același timp, și societatea nu e…

RN: Eu îi și înțeleg pe ei, pe cei din administrație…,

ȘP: Da, dar societatea nici nu e împinsă sau atrasă către a fi unită. Adică trebuie un fel de educație civică foarte crescută și…

RN: Oare asta n-ar fi?

ȘP: Ar fi și asta trebuie predată, educată încă din școli. Adică lumea trebuie să înțeleagă ce înseamnă straturile societății, ce înseamnă să stai într-o scară de bloc, ce înseamnă să faci parte într-un grup mai mare…

RN: Ce înseamnă să ceva împreună cu ceilalți…

ȘP: Da, și să tragi ceva pentru orașul tău. Adică, e și viteza asta care ne omoară pe toți, de a fugi dintr-o parte în alta, de a lucra, de a munci, de a presta, de a arăta. Și poate în UK, cum ai zis tu, fiind o altfel de societate, și mai unită, și mai socialistă și…

RN: E mai în viteză mare acolo.

ȘP: Da, dar în același timp lucrurile sunt în așa fel așezate, încât cumva se întâmplă chestiile astea, poate recurența din inerție, știi, da, se fac chestii pentru oraș. Ei  sunt și preocupați de tot ce înseamnă societate. Au foarte multe feluri de housing, de infrastructură… adică trebuie să te și preocupe. A, dacă nu-ți… și asta cu preocuparea nu cred că vine dintr-o obligație, trebuie să-ți placă! Adică, dacă îți place, cui îi place administrația, probabil se vede în tot ce prestează și cui îi place orașul…

RN: Există și școli de administrație pe acolo, adică la noi ajung în poziții administrative, de obicei, oameni care au pregătire de șmecheri care reușesc să ajungă oameni buni la trafic de influență. Mă rog!...

***

RN: Fiecare obiect de design este o poveste care spune ceva nu doar despre cât de subțire este un element, dar și despre cât de bine se îmbină un anumit material cu alt material, o anumită tehnică cu altă tehnică, și poate să aducă în discuție niște elemente din lucrurile care l-au impresionat pe creator. Ai niște obiecte de arhitectură, niște obiecte de design, mai bine zis, care mie mi se par foarte reușite. Unu dintre ele este o masă, celălalt e un paravan. Care e treaba cu masa, de ce are forma așa de ciudată? Că ai senzația că e o secțiune printr-un bloc de cașcaval, așa cu găuri… Și după aia ne zici de paravan…

ȘP: Să-mi aduc aminte de unde a început masa…. Cred că a început… primul prototip  a început tot pentru proiectul ăsta de la Boiler, pe care l-am terminat. E cafenea, bistro, nu știu ce… ei au o… la intrarea în Globalworth, în clădire, e o placă, ca o piațetă mică a clădirii, care… urci câteva trepte, după aia ajungi în spațiul ăsta mare, iar apoi intri în clădire, de fapt. Ei, băieții de la Bolerau și încorporată în programul lor toată piațeta asta și s-au gândit, împreună cu Globalworth, s-o activăm cumva. Și toată schema a fost să aducem o masă și o bancă. Pornind de la ideea asta, m-am gândit să fac o masă mare și o bancă foarte mare, dar în același timp nu îmi doream să fie efectiv o masă de praznic, în care stau 1000 de oameni. Trebuia să fie o masă cu intenție, aș zice, și atunci…

RN: Care ar fi fost intenția?

ȘP: Acum, că discutăm, prima prima intenție a acestei mese a fost într-o cafenea, tot TwoMinutes, era prin Primăverii undeva, dar acum ei au plecat din spațiul ăla, era un spațiu foarte mic în care încăpeau doar… bine, am început cafenele astea TwoMinutes mereu cu barul pe mijloc și cu masa comună unde stătea și barista-ul și oamenii stăteau la aceeași masă… și conversau și cu barista-ul, conversau și între ei, chiar dacă erau necunoscuți, cumva am forțat într-un fel toate relațiile astea și prieteniile astea. Așa a început povestea TwoMinutes. A fost mai mult și un experiment și o decizie voită. Barista-ul Ion e și un tip foarte extrovertit, foarte exploziv, și ne-am bazat foarte mult pe el să facă cunoștință cu toți oamenii care I se așezau în față.

RN: Deci practic tu ai creat obiecte pentru a facilita…

RN: Pentru a facilita, să zic, conversații, pentru a facilita intimități, pentru a facilita perspective. Și prima iterație a fost în cafeneaua asta, unde ideea a pornit de la un pian. Un pian într-o cameră e și obiectul care atrage cel mai mult, dar și obiectul care creează spațiu, poți să te învăți în jurul lui, poți să te uiți sa el, poți să-l folosești. Are foarte multe straturi și nuanțe și de la ideea de asta de pian am continuat spre ideea asta de masă, sau de masă comună, și au început să apară tot felul de scobituri, de intervenții, de arce, care cumva și generează mai multă suprafață, îți generează și intimitate, sau… poate să te adune, poate să te arunce, poate să te orienteze, știi… când începe și de unde se termină… poate să creeze spațiu, poate să fie spațiu, știi… și da, de acolo s-a mărit scara, de la o chestie interioară, am mărit scara spre pe o chestie mai… semnipublică așa…

RN: Și ați scos-o afară…

ȘP: Și am scos afară din interior, pentru Boiler.

RN: Din ce e făcută?

ȘP: Din metal. Masa asta roșie are 9m, cam 9m pe unu jumătate. E foarte mare.

RN: Înseamnă că ați făcut-o din mai multe bucăți.

ȘP: Da, din mai multe bucăți de mental…

RN: A fost foarte scumpă? Că știu că debitarea e foarte mult…

ȘP: Nu, n-a fost foarte scumpă. Și e un experiment reușit, aș zice, și faptul că e roșie… Na, vorba aia: mulțumesc clienților mei! Le-a plăcut și lor și a ieșit foarte…

RN: Trebuie să mulțumesc Academiei!...

ȘP: Exact, exact! Na, e o masă obiect, e o intervenție… Pentru Boiler, să zicem că știam că o să fie o masă, la care stă lumea… Era un context diferit. Pentru pasul următor, cam tot în anul ăsta, pentru RAD Design, care e o un târg de design, de contemporary collectible design,  parte a RAD Fair, care e un târg foarte mare de galerii de artă din București, pentru RAD Design am făcut o masă și mai mare: asta avea vreo 12m pe 2m și ceva, era un… era o instalație, deja o instalație, știi…

RN: Asta e genul de lucru care ar putea să fie obiect de artă în București.

ȘP: Da, și să-ți zic, pentru că… nu știu, mi s-a părut, în zilele alea când eram acolo, a ieșit foarte bine masa, mi-a plăcut foarte mult… Văzând așa reacția oamenilor, mi s-a părut că tot obiectul ăsta a căpătat o nuanță publică la care nu mă așteptam. Adică era o chestie atât de mare, cumva, și de… nu știu, wow!, încât a devenit cumva un obiect de… mi s-a părut că era chiar ca un obiect de artă publică, adică era foarte… toată lumea era… părea că e toată într-o singură bucată, cum  ajuns aici?...  cum s-a?...

RN: Chia, cum ai făcut să pară dintr-o singură bucată?

ȘP: Bine, colaboratorii mei au secretul, au sudura aia… sudura de Elveția, ha ha, ha! Nu, sunt niște băieți foarte…

RN: E o chestie să sudezi astfel încât să pară că e dintr-o bucată.

ȘP: Știu! Nu, a fost sudată și executată foarte bine, dar a fost vopsită…

RN: Deci practic e ca o… arată perfect, ca o baltă roșie suspendată.

ȘP: Masa asta a fost albă, dar arata ca o foaie de hârtie. A fost foarte bine executată, vopsită la fața locului, era singura șansă să o facem…

RN: Și nu se văd urmele de pensulă?

ȘP: De trafalet, dar asta, din experimentele trecute, aș zice că adaugă un efect în plus de profunzime obiectului.

RN: Zi-ne de paravanul ăla frumos!

ȘP: Paravanul ăla frumos a început în 2018. Oana Neneciu de la fundația… îmi pare rău că-mi scapă numele… a fost a organizat un concurs de obiect bazat pe meșteșugurile din Deltă, cu împletit, cu… bazat mult pe paie, pe…

RN: Stai, tu vrei să zici că toată textura e acolo era împlătitură de…

ȘP: Ajung și acolo. Prima dată am am participat la concursul ăsta, atunci în 2018, am fost unul dintre câștigători. Erau vreo patru sau cinci obiecte, cred că… În fine, și paravanul ăsta care avea și dimensiunea asta a lemnului și a obiectului de casă, mai mult decât a artizanatului sau o chestie… cumva așa a fost și gândirea mea, să fie ca un obiect de casă. Și primul prototip a fost făcut cu împletituri de paie, adică au fost covorașele de paie făcute, împletite în Delta Dunării, acolo, de doamna Rodica, cred…

RN: Deci paie, nu nuiele…

ȘP: Nu nuiele, nu nuiele, erau paie, papură, paie, uscate, împletite acolo și făcute pe dimensiune cât de cât…

RN: Se mai poate găsi?

ȘP: Paravanul? Paravanul da, e în depozitul unui prieten, e safe. Dar aia a fost v1, era era al fundației, făcut de ei. Și a doua iterație am făcut-o pentru pentru o expoziție anul trecut, dacă nu mă înșel, la Timișoara, organizat de Epretext, și am făcut versiunea doi a paravanului ăsta și am zis hai să o îmbunătățesc și ca dimensiuni și ca… la prima versiune eram și eu tânăr, am făcut dintr-o bucată, așa direct, din desen. În viața reală n-am avut… n-am avut timp de prototipuri, de rafinat, de chestii… Și am zis partea a doua hai s-o facem cum trebuie! Și am stat pe el, l-am mai rafinat, l-am făcut un pic mai mic, i-am mai adăugat niște detalii, dar am zis hai să fie un produs spre premium, adică să arate… adică prima iterație chiar arăta… erau… arăta bine, dar se vedeau că erau covorașele alea foarte organice, foarte… nu știu, îmbinate cu precizia lemnului nu era chiar echilibrul pe care îl căutam. De data asta, am căutat ratan, dar ratan plin. Și l-am găsit la unguri, undeva la un magazin, am comandat, am stat după el, a ajuns în atelier. Paravanul a fost făcut la Cluj, cu Radu Abraham, el s-a ocupat de execuție. A fost interesat că eu am stat pe la București, i l-am dat lui să-l facă la Cluj și l-am văzut la final la Timișoara, ha, ha!... varianta finală! A fost bine, chiar, sincer, mi-a plăcut mai mult când am intrat acolo în expoziție și l-am văzut… și am zis că… cine l-a făcut s-a priceput, chiar știe!

RN: Frumos!

ȘP: Și fost făcut pentru expoziția asta la Timișoara, unde a ieșit foarte bine. Inspirația, și a motivelor, toate alea cu valurile, cumva aducea cu gândul la Deltă, cu ducea cu gândul la cornișele și la detaliile caselor care au…

RN: Aia am observat: jos!

ȘP: Da, da… care au…

RN: E o poveste…

ȘP: … au modelul ăsta. Da, e o poveste, dar și… am încercat să îmbin, pe cât posibil, dimensiunea asta japoneză a hârtiei, a îmbinării lemnului cu hârtia, cu tot ce am mai acumulat eu de-a lungul timpului: scandinav, japonez, românesc…

RN: Lucrurile despre care spuneai că ți se strâng acolo în baza de date și la un moment dat…

ȘP: Da, da! Adică, cred că din toate călătoriile, la fel, o altă chestiune importantă e dimensiunea lucrurilor. Adică, cât de subțire e lemnul în Japonia? Cât de gros e lemnul în România pentru diverse lucruri? Cât de subțire e lemnul în Suedia? Cât de drept? Cum e fibra? Cât de fină e? Dar de ce la ei așa fin, ei cum pot? La ei de ce totul atât de fin și la noi de ce…

RN: Sunt și diferențe de meșteșug.

ȘP: Sunt, sunt. Și diferențe de lemn, că că ei chiar cresc alt lemn e altfel uscat, altfel crescut, e mult mai bine selectat. Adică e și asta un fel de artă de a face lucrurile.

RN: Mersi! A fost foarte fain, mulțumim!

ȘP: Mulțumesc și eu!

RN: Continuăm și cu altă ocazie! Vezi că ai niște proiecte în lucru, când le termini, treci pe la noi ca să ne povestești. Mersi frumos, Ștefan!

ȘP: Mersi și eu!

RN: Ăsta a fost un nou podcast Oameni în spațiu, podcast-ul despre oamenii oraș și societate. Eu am fost gazda voastră, Radu Negoiță. Ne vedem data viitoare!

*** 

Mai multe detalii despre activitatea biroului de arhitectură Vinklu găsiți pe https://vinklu.com