In dialog cu prof. dr. Vintila Mihailescu in cadrul RBA 2016

Domnul Vintila Mihailescu, profesor universitar doctor si directorul departamentului de Sociologie al Facultatii de Stiinte Politice al SNSPA, este, alaturi de alte personalitati ale mediului academic, cultural sau antreprenorial romanesc, membru al Boardului Romanian Building Awards 2016.

Arhitecti, constructori si beneficiari ai proiectelor de arhitectura, peisagistica, infrastructura urbana si design pot inscrie pe site-ul rba.spatiulconstruit.ro proiecte pentru RBA-Premiile Nationale pentru Spatiul Public Construit, pana in data de 24 octombrie. Castigatorii vor fi anuntati in cadrul Galei RBA organizate in Bucuresti pe 31 octombrie, la JW Marriott Hotel.

Interviul pe care prof. dr. Vintila Mihailescu l-a acordat in cadrul RBA ofera o perspectiva sensibila, la rece, asupra mediului construit romanesc, o radiografie a evolutiei acestuia in ultimele doua decenii.

Pentru a incepe acest interviu, va propun sa plecam de la premisa ca orice intentie arhitecturala, orice interventie se adreseaza unui context dat si cumva inglobeaza critic conditiile ce il caracterizeaza (fie el urban, rural, global sau local, social, politic, economic, etc). Cum ati descrie acest context atunci cand ne referim la Romania prezentului? Care ar fi aspectele cele mai importante pe care le putem identifica?

Vintila Mihailescu: Este un context in care: a) spatiile si distantele dintre ele se masoara in timp (suntem „calare” pe 2-3 secole); b) privatizarea post-comunista a creat o tendinta puternica de personalizare a spatiilor de locuit, care combina ad libitum canoane estetice si solutii tehnice; si c) statul nu este interesat si/sau capabil sa introduca reglementari adecvate si viabile in acest domeniu.

Domnul Serban Tiganas, Presedintele Ordinului Arhitectilor din Romania, considera necesara “edificarea unei culturi a calitatii spatiului construit din Romania”. Care este realitatea spatiului construit romanesc de care v-ati lovit si cum se situeaza RBA in raport cu aceasta? Mai mult, credeti ca realitatea romaneasca pune un set de probleme distincte, fata de contextul european, sa spunem?

Vintila Mihailescu: In contextul schitat mai sus, care este implicit unul de ne-reglementare,  „edificarea unei culturi a calitatii spatiului construit” este o necesitate. Relativ recent, a devenit si o posibilitate, in masura in care o parte tot mai consistenta a populatiei a inceput sa-si puna aceasta problema si sa recurga la arhitecti pentru a o rezolva (si nu numai pentru a obtine avize de constructie sau doar pentru marile edificii). Din acest punct de vedere, Romania seamana in buna masura cu tarile post-socialiste unde, dupa caderea comunismului, a existat un prim trend puternic de „consum ostentatoriu” - si, implicit, de „case faloase”, simbolice, de status. Relativa particularitate a Romaniei consta in procentul mai mare si mai rapid de „improprietarire” si, pe de alta parte, procesul mai lent de implicare coerenta si consecventa a statului in reglementarea regimului de constructii.

Competitiile de arhitectura cauta sa promoveze, prin natura criteriilor de evaluare aplicate, o anumita imagine a realitatii acestei profesii. Ce anume cautati sa subliniati sau sa incurajati prin intermediul proiectelor selectate in cadrul RBA? Cu alte cuvinte, din punctul dumneavoastra de vedere, care credeti ca sunt problemele cu care se confrunta astazi arhitectura romaneasca si de care se propune o distantare prin semnalarea bunelor practici?

Vintila Mihailescu: Ca orice meserie, arhitectura se practica pe bani. Ca atare, si arhitectii sunt dependenti de cererea de pe piata - iar aceasta este determinata de caracteristicile mentionate mai sus. Pe de alta parte, arhitectii trebuie - si pot din ce in ce mai mult! - sa aiba un cuvant de spus macar in a propune, daca nu a impune, anumite standarde estetice si functionale prin oferta lor. Iar astfel de concursuri constituie modalitati de a face cunoscute si a promova astfel de standarde de „bune practici”, ce pot fi preluate creativ si adaptate cererii existente. Restul e „negociere” intre cerere si oferta: nu poti sa impui o oferta, ca in timpul comunismului, dar nu poti nici sa spui ca asta cere populatia, asta ii dam!

In discursul contemporan de arhitectura se vorbeste foarte mult despre comunitate. Ce credeti ca mai semnifica acest termen astazi? Cum am putea defini comunitatea, cui ne adresam? In acelasi timp, raportarea la comunitate poate actiona ca un barometru arhitectural. Ce anume considerati ca da valoare unei interventii arhitecturale din acest punct de vedere?

Vintila Mihailescu: Revenirea comunitatii in atentia arhitecturii si, mai larg, in urbanism si in politicile urbane, este o reactie fata de excesul de atomizare si de diluare a tesutului urban de con-vietuire. Alarma au dat-o, inca de mult, tulburarile urbane din periferii, din orasele-dormitor, din ghetouri. Antreprenorii s-au preocupat de loc, arhitectii de locuinte, dar si unii, si altii au uitat de locuire, adica de „factorul uman”. Revenirea comunitatii este pur si simplu incercarea de a depasi aceasta amnezie si de a pune locuirea de catre oameni inaintea proiectarii locuintelor in locuri disponibile. Doar astfel casa poate deveni acasa, iar vecinatatea un cartier - adica nu doar spatii locuite, ci spatii traite.

Ne mai identificam cu asezarile pe care le locuim? Ce credeti ca s-a schimbat de-a lungul ultimilor ani in felul in care locuim, in care ne apropriem orasul, sa zicem? Ce relatie mai avem cu mediul construit? Va intreb aceste lucruri pentru ca suntem obisnuiti sa gandim ca actul de a construi si de a apropria o constructie este un act cultural, un act valoros si identitar.

Vintila Mihailescu: Prima apartenenta a omului, dupa rudenie/neam este locul: de unde esti? este una dintre primele intrebari de identificare a unei persoane. Daca nu ne putem identifica cu locul, ne pierdem deci ceva din consistenta identitatii, ne instrainam intr-un fel. Calitatea vietii urbane este data astfel in mare masura si de aceasta posibilitate de identificare, nu doar de servicii si confort. In lipsa ei, oamenii incep sa se identifice doar cu propria locuinta, pe care incearca sa o „domesticeasca”, sa si-o aproprie, izolandu-se astfel de celelalte locuinte, de ceilalti locuitori. Este cazul Bucurestiului, de pilda, care a devenit un oras fara cartiere si cu o textura urbana fragmentata, rupta, fara structuri conective si fara spatii publice.

Pentru a continua in acelasi sens, ce semnificatii credeti ca poseda arhitectura contemporana romaneasca si ce potential exista din acest punct de vedere?

Vintila Mihailescu: Vazuta din afara, arhitectura romaneasca actuala cred ca nu si-a gasit inca propria sa cale. Partial este inca dependenta de „comanda sociala”, chiar daca nu mai este una comunista; partial se multumeste cu „gaselnite”, mici interventii care sa ramana in parametrii cererii, dar sa adauge totusi ceva din creativitatea arhitectului; dar, in ultima vreme, o parte tot mai consistenta a arhitectilor incearca sa fie creativi, sa se ia in serios si sa intervina in peisajul urban, nu doar sa execute amenajari in urban.

Relatia intre arhitectura si putere este o idee recurenta in teoria de arhitectura. Cum comentati realitatea contemporana din acest punct de vedere si care credeti ca sunt manifestarile acestei dinamici in felul in care se construieste?

Vintila Mihailescu: Din pacate, ultimul care a avut o viziune urbanistica a fost... Ceausescu. La modul serios, cu mici exceptii, nu prea se poate vorbi de politici urbane, coerente si consistente, in ultimii 25 de ani, edilii fiind interesati doar de oferte ostentatorii cu potential electoral. In ultima vreme insa chiar si unii edili au inceput sa devina constienti de competitia urbana, de importanta economica a creativitatii si atractivitatii oraselor, drept care au devenit mai sensibili la sugestiile specialistilor. Este un moment, o (relativa) schimbare de optica de care arhitectii ar trebui sa profite, exercitind o mai mare presiune de breasla.

Care sunt asteptarile dumneavoastra din aceste puncte de vedere in selectia proiectelor RBA? Care pot fi, din perspectiva proprie, criteriile cele mai importante pentru a evalua un proiect de arhitectura dat fiind contextul discutat?

Vintila Mihailescu: Cred ca ceea ce conteaza in primul rind este ideea, viziunea, caci aceasta pote fi dezvoltata, dusa mai departe, este generatoare a unei posibile reactii in lant. Pe scurt, as alege potentialul generativ al unui proiect mai mult decit detaliile tehnice sau estetice ale realizarii sale.