Ce am vrea să exprime casele noastre?

Este vorba de o poveste, cea de care avem nevoie în casele noastre. Nevoia se simte cel mai puternic la momentul în care deschidem uşa arhitectului recomandat de prieteni. El este cel căruia abia aşteptăm să îi împărtăşim fantezia locuinţei perfecte pentru noi. În fond, ni l-au recomandat Georgeştii, ei s-au înţeles bine cu el, iar noi ne dorim casa de vis.

Imagine preluată de pe https://www.boredpanda.com/cement-factory-renovation-la-fabrica-ricardo-bofill/.

De multe ori, suprapunerea dintre povestea cu care vin clienţii şi ceea ce arhitectul poate materializa naşte tensiuni între cei care doresc o viaţă cu (sau “de”) poveste şi cel ce poate oferi o scenografie de viaţă. Arhitectul va insista că aspectul bunei gestionări a activităţilor e primordial, având propriul set de priorităţi. Clienţii cel mai adesea vor percepe cumulul de activităţi denumit "locuire" prin filtrul emoţional calibrat de experienţa de viaţă personală. Ambele părţi au dreptate, şi pacientul care spune că îşi doreşte să fie sănătos fără alte complicaţii, dar şi chirurgul care trebuie să facă operaţia pentru a restaura funcţionarea organului.

Despre arhitecţi ştim că îşi învaţă meşteşugul în şcoala lor: de acolo află despre procedurile care transformă gândurile în spaţii şi lucrurile de care ar trebui să ţină cont. Cum rămâne cu clienţii? Ei sunt mult mai diverşi în abordare decât cei pe care îi angajează să le creeze case.

De multe ori clienţii aduc în tema de proiectare fragmente de scene din experienţa de viaţă proprie. Cultura timpului lor scrie o mare parte a poveştii pe care ei şi-o doresc transpusă în căminul lor – nu putem fi niciodată siguri că uşa de catedrală gotică pe care o dorim la intrarea dinspre curte nu e vreo rămăşiţă cognitivă sădită de vreun film văzut în trecut. Imaginile de pe ecrane sau din mediul pe care îl parcurgem ne influenţează mai mult decât putem estima raţional.

America de acum, epicentrul tsunami-ului tehnologic care ne schimbă lumea în ritm accelerat încă are străzi pe care stau blocuri sau case construite în anii `90 sau 2000 cu intrări păzite de coloane cu capiteluri greceşti. E destul de ironic faptul că lumea soisticată a prezentului nostru îşi doreşte uneori să locuiască în poveşti cu iz de secol IV. Criticii de arhitectură observă (mă gândesc mai ales la Robert Venturi) şi critică, Hollywood-ul le foloseşte pe post de decor în pelicule emoţionante din care scoate profit, noi le asociem cu experienţa şi valorile proprii şi continuăm să le perpetuăm fără să ştim de ce.

Pentru Catedrala Luminii, Albert Speer a folosit reflectoarele artileriei antiaeriane.
Imagine preluată de pe https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/54/Bundesarchiv_Bild_183-1982-1130-502%2C_N%C3%BCrnberg%2C_Reichsparteitag%2C_Lichtdom.jpg.

Albert Speer, arhitectul celui de-al Treilea Reich, a folosit elemente de arhitectură clasică pentru stadionul conceput pentru discursurile populare ale lui Adolf  Hitler. Speer a pionierat ideea de valoare a ruinelor prin forţa lor scenografică transcendentă. El şi-a imaginat că o ruină care poate evoca o construcţie romană în decrepitudine şi-ar spune la fel de bine povestea şi năpădită de verdeaţă, peste 1000 de ani.

Ruinele cetăţii Ninive l-au impresionat pe Xenophon, care a simţit nevoia să scrie despre ele, iar Roma antică i-a inspirat pe artiştii Renaşterii să picteze fragmente ornamentate de construcţii vechi. Fiecare obiect de arhitectură care a rezistat timpului ne convinge pe unii dintre noi să vrem să îi spunem povestea mai departe prin reproduceri sau reinterpretări.

Via Apia imaginată de arhitectul Giovani Piranesi.
Imagine preluată de pe http://www.bbc.com/culture/story/20180112-the-timeless-allure-of-ruins.

Filosoful-arhitect Alain de Botton zicea că “frumuseţea este promisiunea fericirii”.

Oare ne dorim să ne împodobim casele cu fragmente de frumos din alte timpuri sau culturi pentru că sperăm ca acest lucru să ne îmbunătăţească vieţile? Poate că un psihanalist s-ar putea ocupa de subiectul ăsta mai bine decât un arhitect.

Arhitectul Bofill a luat în serios zicala cu casa şi cetatea.
Imagine preluată de pe: https://www.boredpanda.com/cement-factory-renovation-la-fabrica-ricardo-bofill/.

Ce se întâmplă însă atunci când arhitectul este şi beneficiar? Un exemplu reuşit e soluţia dată de Ricardo Bofill după ce a cumpărat o fabrică de ciment părăsită (şi după o lungă perioadă de dialog interior). Fabrica ce a fost funcţională în Primul Război Mondial a devenit, sub creionul maestrului Bofill, un fel de castel în care arhitectul locuieşte. Nu toată lumea are la dispoziţie întotdeauna asemenea material, dar calitatea rezultatului negocierii client-arhitect poate creşte. Nu dimensiunile parcelei sunt problema.

Oricum s-ar declanşa ostilităţile între tabăra beneficiarilor şi cea a arhitectului, eu cred că tensiunile apărute asupra subiectelor luate în discuţie sunt utile. Adică pot fi folosite ca indicator de punct nevralgic: contrele inerente evoluţiei soluţiei de arhitectură arată celeilalte părţi care subiect este sensibil pentru cel care a manifestat disconfort. Odată stabilite jaloanele, construcţia ideii generatoare (sau a conceptului), care este în sine o negociere, poate începe. Un arhitect îşi poate folosi diplomaţia pentru evitarea momentelor dificile din negocierea soluţiei, şi la fel o poate face şi clientul – în fond, fiecare poate pierde ceva dacă se ajunge la conflicte ireconciliabile. 

Imagine preluată de pe http://theprimaryline.com/wp-content/uploads/2014/06/3_frustrated_around_table.j.jpg.

Trebuie însă spus că evitarea artificială a momentelor de crispare poate stânjeni evoluţia şi deci şi calitatea proiectului final. Relaţia dintre clientul care doreşte o casă şi arhitectul său trebuie să depăşească zona politeţii rentabile economic; este o relaţie al cărei rezultat influenţează viaţa unei familii (cea care va locui mulţi ani în ceea ce creează arhitectul). Îmi place să cred că relaţia client-arhitect trebuie să fie de echipă bine sudată ce are la bază dorinţa de a construi ceva bun împreună. În fond, câte cupluri care evită tensiunile ajung să se cunoască suficient de bine încât să facă casă bună?

Probabil că felul în care arată oraşele din România se datorează sensibilităţii excesive vis-a vis de împărtăşirea experienţelor proprii celorlalţi. Probabil că un antropolog este cel îndreptăţit să dezvolte subiectul ăsta.