Zona Fălticeni. Ghid de arhitectură pentru încadrarea în specificul local din mediul rural

Populată de oameni încă din paleolitic, zona Fălticeni reprezintă 0,6% din teritoriul geografic al României și cuprinde cea mai mică parte din unitățile adiministrativ-teriroriale ale județului Suceava (alături de Zona Bucovina de Sud). Aici, condițiile de viață sunt prielnice: adăpost, izvoare de ape, terenuri pentru agricultură, materiale de construcție, accese lesnicioase la principalele căi de circulație. Clima este temperat-continentală, influențată de curenții nord-vestici; sunt și influențe mediteraneene și atlantice. Toate acestea au condus la dezvoltarea de așezări rurale preponderente, bazate pe resursele naturale ale locului, reprezentate în principal de folosințele agricole și silvice și de factorii de producție care valorifică resursele culturale, naturale și umane.

Astfel, după cum notează autorii Ghidului, în zona Fălticeni așezările au apărut pe parcursul unui îndelungat proces istoric și de exploatare a resurselor naturale. Cele mai numeroase așezări sunt cele dezvoltate pe terasele Şomuzurilor. Ca tipologie se întâlnesc: sate adunate (Dolhești, Baia, Boroaia, Bunești, Forăști, Vulturești); sate răsfirate, de-a lungul văilor și/ sau al drumurilor,  acestea fiind cele mai răspândite; sate risipite, foarte rar, în relieful înalt al zonei (subzona Mălini). Satele răsfirate mai dezvoltate de-a lungul râurilor și pârâurilor, au un aspect tentacular datorat extinderii acestora de-a lungul afluenților  cursurilor de apă.

Conformarea satelor este determinată de străzile (ulițele) sinuoase, care urmăresc văile și panta terenului,  generând o imagine organică, dezvoltată spontan. În cazul satelor adunate și răsfirate, ritmul clădirilor și al loturilor este relativ uniform, dar fără a fi riguros.

Gospodăria permanentă din vatra satului cuprindea în trecut casa de locuit și anexele monofuncționale, amplasate pe loturi mari și anexe multifuncționale începând de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în urma restrângerii suprafețelor de teren. La acestea se adaugă împrejmuirile, porțile și fântânile.

Construcțiile anexe - acareturile cele mai răspândite sunt: grajdurile simple sau cu șură, șurile, saivanele pentru vitele mari, cotețele pentru purcei, paravanele și șandramelele pentru adăpostirea ustensilelor gospodărești, poiețile pentru păsări, coșerele, cupotoarele libere pentru pâine, spațiile pentru uscarea și depozitarea fructelor.

Dispunerea pe lot a clăririlor în gospodării depinde de tipul acestora: gospodării cu curtea deschisă, în zone înalte, cu văi înguste și puternic împădurite; gospodării compacte în satele cu tendință de adunare de-a lungul văilor sau arterelor de circulație; gospodării având curtea simplă sau dublă (ograda și ocolul pentru animale); gospodării cu casa plasată central sau lateral, în unghi drept față de limita la stradă.

Şurile sunt de dimensiuni ceva mai mici decât în Bucovina și se prezintă în două tipuri, reprezentative pentru zonă: șura „cu sân”, cu podul ieșit în consolă pe latura fațadei principale și care servea de obicei la depozitarea trifoiului sau lucernei; șura „cu balcon” în dreputul podului (fânarului), ornamentat cu traforuri. La etnicii germani (sași) grajdurile, de dimensiuni mai mari decât cele românești, sunt pentru vaci și o pereche de cai și sunt împărțite în trei încăperi. Porțile de acces în gospodării sunt ornamentate, descoperite sau acoperite cu șindrilă sau draniță, asemenea celor din Bucovina.

Cele mai răspândite sisteme constructive constructive pentru casele de locuit sunt: cu cununi de bârne rotunde sau cioplite în patru muchii, încheiate la colțuri “nemțește” sau “în căței”, în cea mai mare parte a teritoriului; “în amnari”, cu pereții din bârne de lemn fasonate, în cadre din lemn,  sistem apărut cam de pe la începutul secolului al XIX-lea; din paiantă cu furci din lemn și îngrădituri cu plase de nuiele împletite și lutuite sau cu “ciuciuleți” și sistemele cu pereți din chirpici (“cârpici”) sau ciamur, în părțile joase de pe văile Șomuzurilor. La casele vechi soclul (temelia) era inexistentă. La casele din cununi de bârne, mai nou, tălpile din lemn de stejar, erau așezate peste bolovani de piatră de carieră cu spațiul dintre ei umplut cu pământ peste care se aplica o tencuială. Casele din ciamur, datorită tehnicii de construcție, aveau pereți de 40 - 50 cm grosime, deci erau foarte bine izolate termic. Sistemele constructive folosite la locuințe se foloseau și la acareturile gospodăriei.

Pereții din bârne ai caselor rămâneau aparenți la exterior, doar ancadramentele ferestrelor și ușilor fiind lutuite și văruite. Lutuirea se făcea complet la exterior, la casele construite în celelate sisteme. Învelitorile acoperișurilor erau din șindrilă scurtă (“solzi”), draniță, stuf sau paie, iar mai nou sunt din țiglă și alte materiale.

După planimetrie, tipurile de case sunt: monocelulare (bordeiul monocelular sau “cuhnea”); cu tindă mediană și două camere; cu patru camere; cu două sau patru camere, tindă mediană și șandrama. După spațiile semideschise locuințele sunt: cu prispă pe una sau trei laturi; cu gang (cerdac) și foișor central; cu verandă sau paravan. Elementele constructive din lemn exterioare sunt ornamentate prin cioplire, crestare și traforare: stâlpii și balustradele, frontoanele cerdacurilor și foișoarelor, șurile, porțile și fântânile. Ferestrele caselor, de formă pătrată sau de dreptunghi vertical sunt deseori dispuse pe fațade în perechi, câte două pentru fiecare încăpere. Crucile (gratiile) ferestrelor sunt confecționate din fier forjat.

Arhitectura rurală contemporană este caracterizată de casele/ “vilele” urbane amplasate inadecvat în cadrul gospodăriei, fără a ține cont de modul de construire autohton. Un aspect contradictoriu, des întâlnit, este faptul că acareturile, și dintre acestea mai ales șura, sunt construite în manieră tradițională, fără nicio legătură cu noua casă.

Ghidul trece în revistă cu scrupulozitate toate caracteristicile limbajului arhitectural dezvoltat în zonă, de la amplasarea construcțiilor pe lot, POT, CUT, regim de înălțime, până la particularitățile de construire tradițională, cu declinarea tururor elementelor constructive: acoperiș, pereți, fundații, tâmplărie și goluri, elemente de fațadă, anexe și acareturi. Astfel, prin constatările și recomandările sale, ghidul constituie un valoros set de reguli util (dacă nu chiar imperativ) pentru toți cei ce construiesc sau reamenajează construcții existente în această zonă, în vederea încadrării în specificul local din mediul rural.

Ghidul se aplică în toate satele de pe teritorul administrativ al următoarelor localități:

Orașele Dolhasca, Fălticeni și Liteni (satele aparținătoare); comunele Baia, Bunești, Bogdănești, Boroaia, Cornu Luncii, Dolhești, Drăgușeni, Fântâna Mare, Forăști, Hârtop, Horodniceni, Mălini, Preutești, Râșca, Slatina, Vadu Moldovei și Vulturești.

Colectiv de elaborare:
Coordonator: arh. Doru-Florin Deacu

Consultant științific: Violeta Enea, șef al Serviciului de Etnografie din cadrul Muzeului Bucovinei, Suceava

Echipă: arh. Doru-Florin Deacu, arh. Corina Monica Roncea, conf. univ. dr. Carmen-Emilia Chașovschi (Universitatea Ștefan cel Mare Suceava), stud. Alina-Maria Deacu, Grupul Rural OAR

Tehnoredactare și corectură text: stud. Alina-Maria Deacu

Consultați mai jos integral Ghidul de Arhitectură pentru zona Fălticeni

 Salvează pdf Full screen