Câte tipologii de planuri de casă există?
Teoretic, o infinitate, însă contează şi criteriul pe care îl aplicăm pentru a le deosebi. Adică putem compara două mingi de jucărie după criteriul culorii plasticului sau al diametrului. La planurile de case e ceva similar cu specificaţia că, în arhitectură, relaţia dintre spaţiul de locuit şi structura care îl susţine e cel mai important lucru (după chestiile ce ţin de condiţii de trai de bun simţ – să aibă ferestre, să ai pardoseală etc.).
Acoperişul (fie el în terasă sau pe sistem de şarpantă de lemn / metal) stă pe grinzi care sprijină pe elementele structurale verticale. Aici e secretul: ele pot fi pereţi sau stâlpi. De ce ne interesează chestia asta? Că o casă unde structura e pe stâlpi funcţionează diferit faţă de una care are pereţi structurali. În jurul stâlpului te poţi învârti cu un aspirator, în jurul peretelui e mai greu.
Aici au intervenit arhitecţii care au schimbat lumea la începutul secolului XX. Moderniştii au accentuat diferenţa dintre planul liber şi planul structură şi au făcut-o evidentă. Ceea ce până atunci se rezolva într-un singur mod a născut două potenţiale rezolvări: un plan de casă putea avea acum plan structură sau plan liber.
Ce este planul structură?
E planul construit după regulile de la începuturile timpului: acoperişul stă pe pereţi structurali care au rol şi de compartimentare, dar şi de închidere. Cu alte cuvinte, faţada e perete structural cu goluri pentru ferestre, iar pereţii din etaj şi cei din parter trebuie să se suprapună (normal, pot exista mici excepţii, pot lipsi fragmente de perete din parter sau din etaj dacă calculul structural o permite). Adică trei camere în parter înseamnă, de obicei, trei camere în etaj (dacă structura etajului este tot din cărămidă). Peretele e perete, iar rolul lui e dublu: să compartimenteze spaţiul şi să ţină ce are deasupra. Încă ceva – planşeul la structurile din zidărie se făcea ori din grinzi de lemn, ori din bolţi din zidărie (sprijinite pe grinzi metalice), ceea ce îngreuna şi mai tare structura. Uneori structura acoperişului se făcea în întregime din metal (dar merita investiţia la construcţii de mari dimensiuni, vezi Autogara Filaret).
Locuinţă rurală din Franţa. Structură zidărie portantă din cărămidă, grinzi de lemn.
Imagine preluată de pe https://i.pinimg.com/736x/ef/2e/dc/ef2edc7f24b989a6f71965b41a40772e--french-country-designs-modern-french-country-farmhouse.jpg.
Apariţia betonului armat a redus dependenţa de constrângerile structurilor de zidărie (deschideri de uşi sau ferestre mai mici, pas al structurii şi el mai mic). Noua alcătuire structurală permitea înălţare nu numai pe verticală, ci şi reducerea grosimii elementelor de susţinere: pereţii mai subţiri şi stâlpii cu amprentă mai mică făceau treabă cât stâlpii greoi din zidărie de cărămidă ai trecutului.
Stâlpii din beton armat au permis o mai bună folosire a spaţiului. În imagine apare clădirea Johnson Wax, de Frank Lloyd Wright.
Imagine preluată de pe https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/00/Johnsonwax600.jpg.
Ce este planul liber?
Planul liber a apărut când arhitecţii au înţeles că pot folosi experienţa acumulată în construcţia de spaţii industriale (primele unde a contat eficienţa spaţiului) la locuinţele individuale. Stâlpii şi grinzile din oţel sau beton armat erau tot ceea ce era necesar pentru a susţine un acoperiş (şi eventualele etaje superioare), iar faţada putea fi doar autoportantă (adică trebuia să se susţină doar pe ea, fiind degrevată de restul încărcărilor, care erau acum preluate de structura mai suplă şi mai elastică). Epifania a schimbat faţa oraşelor şi a permis optimizarea spaţiilor. Acum, structura unei case şi pereţii de compartimentare puteau fi lucruri separate, ceea ce permitea o paletă mai largă de utilizări ale spaţiului.
Trebuie menţionat impactul sistemul Dom-Ino, creat de către Le Corbusier, care îşi dorea să facă posibilă prefabricarea eficientă a locuinţelor pe travei structurale din beton armat.
Sistem structural de plan liber cu două travei: prototipul Dom-Ino lansat în anii 1914-1915.
Imagine preluată de pe https://static.dezeen.com/uploads/2014/03/Le-Corbusier-Do-mino-diagram_dezeen_2.jpg.
Pasul următor a fost înlocuirea betonului armat cu oţelul, ceea ce a permis o libertate şi mai mare de creaţie pentru arhitecţi. Stâlpii aproape că pot fi ignoraţi, ochiul se poate bucura de tot ceea ce oferă vizual locuinţa.
Care stâlp? Textura oglindată a elementului structural se dizolvă în peisajul creat de arhitect. Vila Tugendhat, Mies Van der Rohe.
Imagine preluată de pe https://rbblog-wpengine.netdna-ssl.com/wp-content/uploads/2011/09/15_xoio_tugendhat_bibliotheque1.jpg.
Pe planul Vilei Tugendhat din Brno stâlpii structurali ocupă foarte puţin, iar spaţiul este fluid.
Imagine preluată de pe http://www.arthistory.upenn.edu/spr01/282/w6c3i06.html.
Faţada cu ferestre de mari dimensiuni a devenit posibilă graţie planului liber.
Imagine cu Vila Tugendhat preluată de pe http://www.tugendhat.eu/data/images/pages/tugendhat_villa_f1220.jpg.
La peste 100 de ani de la apariţia arhitecturii moderne, modul de a vedea utilitatea unei locuinţe s-a schimbat destul de puţin în societate. În lipsa unor modele de arhitectură de bună calitate, oamenii se lasă seduşi de reinterpretarea aceloraşi vechi forme. Un coleg arhitect îmi spunea că atunci când locuieşti într-o casă sau într-un apartament, locuieşti în gândurile cuiva. Oare calitatea arhitecturală a spaţiilor pe care le locuim ne influenţează, la rândul ei, modul de a gândi?
Vila La Roche, de Le Corbusier, Paris.
Imagine preluată de pe https://www.google.ro/search?q=villa+la+roche&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwjkv43-1-vYAhXCcRQKHYDkA-0Q_AUICigB&biw=2133&bih=1041#imgrc=z8VAAU6BoF9gGM.
