"De chichi!" nu este răspunsul potrivit la întrebarea "De ce ne plac fațadele cu ornamente?"
Unii dintre noi sunt mai sinceri decât alţii: îşi încarcă casele (care e bine să fie mari de tot) cu ciorchini de calciu, capiteluri cu frunze de acant şi capete de lei. Nu e vorba doar de interlopii de la noi, e valabil şi pentru cei din alte ţări europene.
Cumva, sărăcia zonei şi nevoia de opulenţă se completează.
Imagine preluată de pe http://www.stari.ro/palate-de-tigani-buzescu-teleorman.html.
Am ajuns în punctul în care lucrurile se complică, că una e ornamentaţia care place cuiva cu nivel cultural considerat scăzut de noi ăştia care avem liceul şi cu totul altceva e ceea ce ne place nouă, ăstorlalţi. Persoanele care asortează la trening lanţuri de aur au preferinţe mai stridente. Noi nu suntem aşa: nouă ne plac brizbrizurile ăstelalte, “mai finuţe”.
Teoreticianul de arhitectură Alain de Botton spune că ambele cazuri sunt feţe ale aceleiaşi monede: şi unii, şi ceilalţi, căutăm în modul în care se exprimă arhitectura însuşiri cu care ne dorim să ne identificăm. Cu alte cuvinte, dacă nişte băieţi insistă să aibă case cu coloane corintice şi lei paralei la intrare, e pentru că îşi doresc să se identifice cu forţa (şi potenţialul de intimidare) pe care o insuflă arhitecturile care au aşa ceva. În sprijinul lui de Botton vin datele istorice: ideea de protecţie a monumentelor a fost născocită de nişte regi barbari care aveau intenţia să se dea urmaşii împăraţilor Romei (ghiciţi care a fost primul monument protejat: chiar Columna lui Traian). Normal, niciun palat baroc şi nicio vilă de patrician roman n-au încercat vreodată să transmită săracilor ideea de smerenie, ci dimpotrivă.
Imagine preluată de pe https://www.casait.it/includes/pop_up/stampa-scheda.php?id=11.
Aşa cum cei care vor să îşi lustruiască imaginea socială prin împrumutarea de decoraţii inutile, noi, ceilalţi, am vrea să ne asociem cu mesajele pe care le transmit arhitecturile cu decoraţii mai delicate. Hai să fim sinceri, câţi prieteni vă mărturisesc, după trei beri, că le place casa neoromânească de care se sprijină? Că mie mulţi.
Ideea e aceeaşi: stridenţii vor să fie văzuţi drept bogaţi şi influenţi, ăştelalţi îşi doresc să pară rafinaţi, conaisseuri, din stirpea puţinilor care ştiu să aprecieze rafinamentul arhitecturii româneşti de început de secol XX. Adică un caz clasic de “aceeaşi Mărie cu altă pălărie”, imaginea înseamnă foarte mult.
Totuşi, de ce?
Pentru că arhitectura satisface (după nevoia de adăpost) şi nevoia de reprezentare: e ca o haină. Dacă amesteci în ţinuta ta un trening, o pereche de pantofi lăcuiţi şi un lanţ gros de aur, eşti ori Sacha Baron-Cohen între filmări, ori genul de om care visează (sau are deja) o căsoaie plină de ciorchini din stuco, dar greu de încălzit (am eliminat cazurile performance-artistului ciudăţel sau ale membrilor formaţiei Gogol Bordello). Treaba asta înseamnă că ne place să fim coerenţi în mesajul pe care îl transmitem – Tyler Durden din Fight Club e un personaj contradictoriu, construit aşa asumat, şi e greu de găsit în realitate.
Cine-i Jupânu'?
Imagine preluată de pe http://www.getpalmd.com/2014/06/48-hours-florence-tuscany/.
Nevoia de reprezentare este ceea ce ne împinge să le povestim celorlalţi despre valorile noastre prin intermediul faţadelor. Hai că nu e chiar aşa de rău: vă daţi seama ce ciudat ar fi fost să fie lipsite de indicii toate faţadele? Am fi trăit cu toţii pe Mihai Bravu (București).
Ce s-a schimbat?
Optica. Schimbarea a avut loc la începutul secolului XX, care a fost o perioadă în care sărăcia cam rodea Europa, iar comunismul începea să pară o idee bună. Atunci s-a umflat fâşul pe un arhitect din Viena (îl chema Adolf Loos). În mare, omul a zis (citatul e aproximativ): “bă, nu vă e ruşine să vă daţi toţi bogaţi? Hai, înţeleg dacă eşti din familie de nobili de 500 de ani, mai treacă-meargă, dar aşa nu se mai poate! Fiecare negustor care îşi permite acum casă îl roagă pe arhitect să i-o umple de ornamente ca să pară şi el milionar. E lumea plină de oameni amărâţi, fiţi şi voi mai modeşti, gen!”.
Cartea lui se numeşte “Ornament şi Crimă” şi e destul ce mişto. El e cel căruia îi datorăm azi faţadele lipsite de ornamentaţie. Şi, indirect, estetica de tip Mihai Bravu.
Villa Steiner, locuinţă epurată de ornamente inutile concepută de arhitectul Loos.
Imagine preluată de pe https://ro.pinterest.com/pin/361906520028735657/.
A propos...
S-a mai schimbat ceva: în lipsa cererii de ornamente din stucco, specialiştii din domeniu cam dispărut (mai ales în România, că în Franţa sau Italia tot mai era de lucru în domeniul restaurării). E greu să găseşti oameni care să ştie cum şi unde se pun ornamentele (arhitecţii nu mai studiază în şcoală aşa ceva), iar pe ăia care să le execute îi găseşti şi mai greu – sunt şi scumpi, şi rari. Deci dacă nu eşti ceva os regal, mai bine iei o gură de apă şi îţi faci o casă simplă şi deşteaptă (că asta chiar se poate).
